Împreună cu doamna dr. Carmen Pletea vom învăța cum ne putem vindeca singuri prin eliminarea din tiparele gândirii a tot ce e face rău.
Curs practic tehnica de meditație Theta – transpunerea conștientului în starea de vindecare a trupului, sufletului, a subconștientului.
450 lei.
Detalii și înscrieri la telefon 0770/293976
Psiholog Harbur Elena
www.harburelena.ro
Față de abuzul fizic și abuzul sexual care sunt ușor de recunoscut și la care se intervine cu un set de reguli și pedepse juridice, abuzul psihologic și emoțional sunt mai puțin cunoscute și oarecum mai greu de demonstrat, dar mult mai periculos. La fel ca și abuzul fizic, abuzul psihologic, emoțional presupune o intruziune, o forțare a limitelor de identitate, încredere, sănătate și confort a unei persoane cu scopul de a domina, subjuga, exploata. Abuzul emoțional apare de obicei în absența abuzului fizic și/sau sexual, dar presupune și comportamente din această categorie.
Principalii indicatori de abuz emoțional și psihic sunt:
1. Manipularea victimei pentru modificarea comportamentului în direcția dorita de agresor
2. Crearea și menținerea stării de confuzie, nesiguranță și incertitudine- partenera/ul trebuie să învețe că orice ar face nu face bine și nu are nicio șansă să câștige
3. Atacurile verbale și pedeapsa
4. Respingerea și critica, devalorizarea, izolarea
5. Lipsa conexiunii emoționale, a empatiei, înțelegerii, susținerii emoționale, tandreții și consolării.
Profilul abuzatorului emoțional
Persoana care folosește abuzul emoțional poate fi deopotrivă atât bărbat cât și femeie, poate fi partenerul de viață, prietenul/a cel mai apropiat, părintele, profesorul sau șeful. Este persoana care are un anume statut în fața victimei, de cele mai multe ori fiind cea mai apropiată persoană. Spre deosebire de abuzul fizic sau sexual care poate fi un eveniment izolat, abuzul emoțional necesită o relație bazată pe încredere, un spațiu comun și care se desfășoară în timp.
Idicatorii după care putem recunoaște o persoană abuzatoare sunt: lipsa empatiei, irascibilitate, crize de furie și nemulțumire, acțiuni persistente de privare și pedepsire, umor sarcastic, instabilitate emoțională și comportamentală- are schimbări foarte variate de dispoziție emoțională spontane și bruște fără motiv, răspunsuri discordante, contradictorii la aceeași situație sau întrebare, se răzgândește frecvent, îi place și urăște același lucru la timp foarte scurt, fără un motiv pertinent de schimbare.
Dacă la început manifestă un comportament tolerant și disponibil, pe parcurs comportamentul său nonverbal de tensiune și încordare musculară, mimica și postura rigide, privirea fixă, pătrunzătoare, scrâșnitul din maxilare, încordarea pumnilor, respirația scurtă și sacadată, nemulțumirile și criticile perpetue, creează nesiguranță în partener, frica de amplitudinea și neprevăzutul reacției, confuzie, scade stima de sine și apare alienarea de la reperele sănătoase de viață și relații, senzația de paralizie și neputință, ducând până la anularea personalității originale.
Specific abuzului și șantajului emoțional sunt ideile paranoide care folosesc pentru acapararea și izolarea victimei: “toată lumea ne vrea răul”, „vrea să ne despartă”, pentru obținerea minimalizării, anulării și dependenței: ”numai eu îți dau”, „numai eu te pot iubi”, ”e vina ta”, pentru menținerea în dominare, umilirea: ”nu meriți nimic”, „ești defect/ă, urât/ă, prost/oastă” „fără mine nu erai nimic”!
Abuzatorul dorește să dețină controlul excesiv, decide pentru partener/ă în privința hainelor pe care le poartă, ceea ce mănâncă, prieteniile și serviciul, verfică mailurile, telefonul, face vizite inopinante la locul de muncă, monitorizează și verifică timpul liber și activitățile partenerului, dă ordine, aplică restricții financiare și materiale, are o gelozie excesivă și posesivitate, amenință, critică, umilește, ironizează partenera/ul și copiii sau familia acestuia, izolează de prieteni si familie.
Metodele pe care le aplică pentru a deține și a păstra dominarea sunt:
Abuzul verbal- țipetele, urletele, crizele de furie, criticile, ordinele, judecățile, etichetările, comparațiile umilitoare, jignirile, sarcasmul și umilirile în public, învinuirea excesivă, face de rușine, își exprimă dezgustul sau scârba, acuză de trădare și infidelitate.
Deplasarea responsabilității- învinuirea celuilalt pentru tot ce nu este bine, nemulțumire permanentă manifestată agresiv activ sau pasiv-agresiv prin tăcere și respingere- celălalt este răspunzător pentru starea sa și ar trebui să cunoască de dinainte exact ce să facă să îi fie bine, critica inflexibilă, părerea partenerului/erei este insuficientă, nesatisfăcătoare sau neimportantă, creearea sentimentelor de inferioritate si nulitate.
Așteptări absurde- pretenții, mofturi, cerințe absurde inflexibile, acute și permanente ca celălalt să se schimbe și să trăiască doar pentru a înțelege, a susține, a executa și a se transforma într-un obiect de îndeplinire a dorințelor sale, de a-și petrece tot timpul doar cu el/ea și de a-i acorda toată atenția, pretinde relații sexuale abuzive, dure sau cu perversitate împotriva dorinței partenerei.
Șantajul emoțional- este cea mai puternică formă de manipulare: un partener îi cere celuilalt să renunțe la ceea ce își dorește sau îi face plăcere, pentru plăcerile sau pretențiile proprii. Devine șantaj în momentul în care intervine amenințarea sau pedepsirea pentru neconformare la pretenția formulată, îl face să se simtă sau îl acuză că este egoist/ă sau că nu îi pasă, că este “rece”, insensibil/ă, că este lipsit/ă de afecțiune, îi cere să renunțe ca să îl aleagă pe el/ea ca dovadă de iubire, amenință cu părăsirea sau îi interzice accesul la bani, îl umilește verbal și îl pune să ceară ceea ce este normal să primească, îl/o privează de nevoile esențiale, bazale pentru a-l/o constrânge să adopte un comportament supus, se folosește de temerile sau vulnerabilitățile celuilalt pentru a-l/o ține sub control, aplică tratamentul tăcerii, al ignorării sau sarcasmului ca metodă de pedeapsă.
Distrugerea reputației- umor sarcastic, umiliri, jigniri, etichetări, critică permanentă, minciuni, bârfe, creearea unei imagini publice proaste asupra partenerei/ului, abuzatorul asumându-și un rol de victimă, în speranța respingerii sociale și profesionale a partenerei/ului și obținerea validării și susținerii personale. În realitate, abuzatorul își caută o victimă pe care să o abuzeze pentru a se simți satisfăcut în raportul de putere și pentru plăcerea de a-și vedea partenera/ul că suferă ca o falsă dovadă de supremă iubire, iar în mediul social, ceilalți oameni sunt obiectele de recunoaștere a valorii și puterii sale.
Spre deosebire de alte tulburări, abuzatorul este conștient de faptul că rănește și persecută și are plăcere din acest comportament. El/ea este conștient de faptul că victima poate renunța la relația abuzivă și încearcă să mascheze tendințele sale incontrolabile printr-un comportament de aparentă căință și părere de rău. Acesta este comportamentul care confuzează victima cel mai mult, dându-i senzația că a fost un incident izolat regretabil, spunîndu-i că „este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat în viață„ , că nu poate trăi fără ea/el, plânge și promite că nu mai face, îi cumpără cadouri, îi face plăceri care până atunci erau negate și că “dacă face ce trebuie” vor fi fericiți împreună pentru totdeauna. Din păcate, “incidentul” se repetă și se înrăutățește, perpetuîndu-se ca un cerc vicios din care victima se simte incapabilă sa se desprindă.
Persoana abuzatoare te va face să crezi că este datoria ta ca el/ea să fie fericit/ă și tu ești singura/ singurul vinovat/ă dacă el/ea este într-o dispoziție proastă, iar tot răul pe care ți-l produce este doar responsabilitatea ta. Apoi, din nou, ca un gest de clemență, mărinimie și de dragoste, te va încuraja să te dezvolți, să-ți lărgești orizonturile sau să evoluezi profesional. În scurt timp însă va folosi orice prilej pentru a-ți tăia entuziasmul: îți va reproșa că nu mai ai suficient timp pentru el, va refuza să-ți acorde orice formă de ajutor în casă și cu copiii, va juca rolul „soțului/soției neglijat/e” făcându-te să te simți vinovat/ă, să-ți ajustezi programul după al lui pentru ca în final, să renunți de bunăvoie la propriile tale vise.
Vestea proastă este că orice schimbări ai face nu va fi niciodată suficient!
În mod paradoxal cea mai mare parte a victimelor nu realizează că sunt supuse unui abuz emoțional, mai ales atunci când acesta vine din partea celui pe care-l iubesc și în care au încredere. Chiar dacă au sentimentul disfuncționalității, constrângerii, suferinței, că nu este corect sau normal, iar relația lor leproduce suferință, ideea unei analize realiste le stresează și le sperie atât de tare, încât evită total subiectul sau de cele mai multe ori dezvoltă strategia victimei și își laudă necontenit partenerul.
Din păcate, chiar dacă abuzul emoțional diferă de cel fizic (primul este parșiv și subtil) rezultatul este același: partenera/ul este copleșit/ă de teama de a nu-și deranja în vreun fel partenerul/a și pentru a-i face pe plac, este dispusă să-și schimbe comportamentul până la pierderea totală a propriei identități și a simțului realității. Acesta este scopul violenței emoționale: să te simți strain/ă în propria viață, să te supui și să trăiești în umbra lui.
Abuzul emoţional transformă relaţia de cuplu într-o relaţie bazată pe ostilitate, dispreţ şi ură. Indiferent cât de mult s-au iubit patenerii cuplului, atunci când apare abuzul emoţional, dragostea este înlocuită de frică, furie, vină şi ruşine. Chiar dacă se abuzează reciproc sau doar unul dintre ei, relaţia de cuplu se distruge. Cu cât unul dintre parteneri se simte liber să îl critice şi să îl domine pe celălalt partener, cu atât îl va respecta mai puţin. Cu cât un partener este mai mult abuzat emoţional, cu atât îşi va urî mai mult partenerul abuziv. Lipsa respectului şi ura, pe care cei doi parteneri încep sa le simtă unul față de celălalt conduce spre întărirea abuzului emoţional şi al comportamentului tot mai distructiv al fiecărui partener.
Efectele abuzului emoțional
O relație sănătoasă este necesar să fie resimțită satisfăcător de către ambii parteneri, să creeze sentimentul de apartenență, securitate, suport și progres, să pună bazele intimității, iubirii și împlinirii de sine. Atunci când există un abuz emotional, niciunul dintre parteneri nu are satisfacție și nu progresează, iar toxicitatea relației afectează întreaga dinamică de viață a partenerilor, dar în mod special a copiilor acestora. Abuzul emoţional este considerată cea mai dureroasă formă de violență şi cel mai dăunător mod de distrugere a stimei de sine, acesta creează răni care se vindecă de ce mai multe ori mult mai greu decât cele ale violenței fizice.
Cele mai întâlnite efecte ale abuzului emoţional sunt: negarea, depersonalizarea, depresia, lipsa motivaţiei, confuzia, stima se sine scăzuta, dificultăţi în concentrare şi în luarea deciziilor, sentimentul eşecului şi al inutilităţii, lipsa speranţelor, autoînvinovăţirea şi autodistrugerea, autoanularea, duce la tulburări psihice, de personalitate, comportamentale, de adaptare, anxietate, depresie și suicid.
Am auzit o chestie care mi-a plăcut: de cel puțin 10.000 de ani, omul, ca organism, nu a mai evoluat. Pentru că evoluție înseamnă transformarea organismului pentru a se adapta mediului înconjurător. Iar de 10.000 de ani, omul transformă mediul înconjurător în folosul lui, nu se adaptează la el. (construiește case, se îmbracă, se încalță, cultivă plante și are rezerve de hrană, etc).
Dar uite că… trăim vremuri interesante. Pământul se schimbă, fie că vrem sau nu, fie că noi suntem cauza sau nu.
Unii spun că trecem în dimensiunea a 4-a, alții spun că timpul va dispărea, oricum, că vor apărea schimbări importante în vibrația planetară și în a noastră, etc.
Sunt pline sit-urile cu informații din astea, privind marele salt pe care il vom face, de Arcturieni și Pleiadieni care ne asigură că am și început deja, că ne îndreptăm vertiginos spre schimbări majore. Și că totul va fi bine. Funny, ha?
Dar dacă mă gândesc bine… omul ca organism va trebui să evolueze. Ni se schimbă planeta – ia uite ce anotimpuri avem – ni s-a schimbat mâncarea, aerul e mai toxic, soarele e mai puternic, apa e mai poluată… Și putem să ne ascundem unde vrem și să facem ce vrem că tot suntem afectați. Avem medicină evoluată dar și boli din ce în ce mai rezistente și mai puternice, stresul ne topește, avem confort în case și mașini și totuși un disconfort extrem… și tot așa.
Așa că își va intra iar în drepturi legea supraviețuirii celui mai puternic. Și undeva în ADN-ul omului se va activa ceva care îi va face copiii noștri să fie mai rezistenți la poluare, la chimicale, la soare. Oricum ei sunt deja altfel: mai intuitivi, mai sensibili, găsesc mai repede răspunsuri și soluții. Rămâne să li se schimbe și corpul.
Saltul se va face – intr-o direcție oarecum necunoscută cred eu… sau într-un mod pe care sigur nu avem capacitatea să îl anticipăm. Și mai cred că procesul nu va fi chiar plin de veselie și îngerași și lapte și miere… Dar asta sunt doar eu.
În rest, ce să ne zică și bieții oamenii ăia din Pleiade? Că la cât de înapoiați suntem…
:))))))))))
Hai că vedem peste 20 de ani!
Vorbeam deunăzi cu un prieten. Așaaa, despre Creștere, Iluminare, Spiritualitate. Cine ne ajută în căutările acestea și cine poate ar trebui să ajute. Și evident că am ajuns într-un punct… la Biserică…
Pentru mine, niște băieți care consideră femeia păcătoasă și murdară, nu mă pot învăța ceva folositor. Nu mă pot ajuta să cresc. Care nu o lasă în altar pentru că e murdară. Care nu o lasă după ce naște în biserică pentru că e murdară. Și în principiu e așa, încarnarea diavolului pe pământ, ispita supremă, cauza alungării din ceruri. Pentru mine nu există băieții ăștia. Care își obligă preoții (sau călugării) la celibat, ca să nu se întineze. De parcă ei ar fi preacurații.
Asta e așa, ca în Oltenia, unde femeia e un sub-om. O sub-specie mult mai puțin evoluată, care nu e nici animal, dar nici chiar om așa. Bună pe lângă casa omului cât timp tace și își vede de sclavie. Cât nu, i se rupe gura. La propriu.
Eeeee. Și uite așa, s-a întâmplat totuși ceva în ultima vreme și la noi mioriticii. Femeile și-au făcut încet încet loc în locurile din care au fost excluse și interzise. În afaceri, în șofat, în fotbal. Încet-dar sigur… E adevărat că au fost nevoite să poarte pantaloni, să-și taie pletele și să fumeze și să înjure. Au fost nevoite să se transforme în singura specie acceptată pe scara de valori. Într-un bărbat.
Și acuma, ce ironie suuuper, bărbații se plâng că… nu mai sunt feminine, sunt puternice, hotărâte, și ca să vezi! nu prea mai au nevoie de bărbați. Pe bune? 
🙂)))))))
Hotărât lucru, Universul are un minunat simț al umorului!
Starea de bine pe care ți-o dă o ședință de terapie Reiki este foarte mare.
Cum? Simplu. Se descătușează energiile negative strânse în noi, ies din noi și le ia locul starea de bine, energiile pozitive.
Să zic ce e energia negativă? Păi nu îți imagina că e așa… ca și când ai fi conectat la o sursă de electricitate și prin tine curge ”energia”. Energia negativă e dată de gândurile negative. De emoțiile negative pe care le ținem minte, de care nu vrem să ne despărțim. De regret, de tristețe, de lipsă de iubire, de nedreptățile pe care ni s-au făcut, de nedreptățile pe care le-am făcut noi altora… De tot ce doare în Suflet.
Terapia cu lumină ”Reiki” acționează cu blândețe asupra corpului, spiritului și a Sufletului. Nu mă întreba cum că habar nu am. Nu din punct de vedere științific. Dar acționează!
Nu crezi ”în din astea”. 🙂 Hm, vezi tu cum a venit el materialismul dialectic și științific și ne-a educat să fim Toma necredinciosul?
🙂)))))
În altă ordine de idei, pentru fiecare din noi vine un timp când o anumită informație e necesară și ea va apărea. Ce facem cu ea, dacă o valorificăm sau nu… fiecare hotărâm.
Și să fii sigur că dacă vei striga Universului că ai nevoie de ajutor, cineva te va auzi. Și îți va răspunde. Dar dacă îi vei cere persoanei care a apărut să te ajute sau dacă nu îi vei cere, asta e doar decizia ta. Persoana a apărut și îți face doar semn că e aici. Dar nu te va ajuta dacă tu nu te exprimi. Pentru că ar fi o formă de abuz. Gen ”am ajutat o bătrânică să treacă strada, dar ea nu vroia”. Trebuie să îți faci curaj și să ceri, nu doar în gând ci cu cuvinte. De ce? Psihologic vorbind cred că e primul pas pe care îl poți face spre eliberarea de poveri și greutăți sufletești.
Și nu mai crede sentințele de genul: toți oamenii sunt răi, toți rănesc, apără-te, închide-te, nu ierta, nu uita… Sunt oameni pe pământul ăsta al cărui scop și dorință e să ajute alți oameni.
Ia strigă Universului că vrei ajutorul unui astfel de om. Să vezi, îl Vezi?
Ema Cornoiu
M-am tot gândit la spirala Spațiu-timp. Așa i-am zis eu.
Se ia un caz oarecare. De exemplu șeful a țipat la mine că nu am terminat o situație (tabel centralizator, na) la timp.
Eu am lăsat capul în pământ și am tăcut. Avea dreptate, doar că eu nu am terminat situația pentru că nu am avut toate datele la timp, pentru că alții nu și-au făcut la rândul lor treaba la timp. Și nici acelora nu le-am putut impune să îmi dea datele de care am nevoie.
Data viitoare când nu am gata situația la timp, șeful iar țipă la mine și eu iar nu mă pot apăra.
În cazul ăsta, eu zic că ne învârtim într-un cerc. Nu am învățat nimic din situația anterioară, nici să ne apărăm, nici să conlucrăm mai bine cu colegii noștrii. Nu facem altceva decât să acumulăm frustrări. Că șeful doar pe mine mă vede că nu lucrez bine, că pe restul îi doare în fund și că stau de geaba, că… că… știm toți cum ajungem să gândim :)))))
Ca să rupem cercul, să îl transformăm într-o spirală ascendentă (care arată pentru mine ca un arc de suspensie, ca un arc de pix), trebuie să schimbăm ceva în comportamentul nostru. Să evoluăm. Ori explic șefului ce s-a întâmplat și arăt că vina nu e exclusiv a mea, ori fac ceva – care să oprească frustrarea.
Deci pentru mine, spațiul și timpul se desfășoară ca o spirală. Și mă strădui ca sensul de mergere să fie în sus (prin învățare și îmbunătățire). Nu de alta, dar au fost situații în viață prin care nu aș mai vrea să trec…
Dar cum ieșim din cerc? Aia-i. Pentru că așa cum mi-a zis o prietenă, uneori calea in cerc e așa de bătucită încât s-a transformat în șanț. Și șanțul se adâncește că ajungem să nu mai vedem în stânga și dreapta…
Da. Așa e. Și în acel moment, cu cât e mai adânc șanul, cu atât mai mare trebuie să fie șocul care să ne scoată de pe acele șine.
Ghionturi ni se dau. Ni se toot dau. ”Băăă parcă nu așa trebuia să fac. Uite, dacă îi ziceam lu ăla cutare lucru, vezi că se putea? Că doar după aia omul mi-a zis, și m-a și ajutat. ” Dar cine să le ia în seamă? 🙂 Și atunci vine un moment în care, nu știu ce se întâmplă: se aliniază planetele, subconștientul se răscoală, Soarele e în furtună magnetică :))))) cert e că cineva îmi dă o palmă. Uneori mai încet: se îmbolnăvește pisica. Și trebuie să o duc la doctor, deci TREBUIE să vorbesc în fața șefului, să cer și eu cum cer alții (pe care îi urăsc în secret că au curajul ăsta). Dacă o fac, dacă merg să vorbesc, am ieșit din cerc. Încep să urc în spirală. Dacă nu o fac, sap mai adânc șanțul din cerc. (trimit soțul cu pisica la doctor)
Și frustrările se adună și răul care mi-l fac e mai mare și în timp toate gândurile astea negative mă vor îmbolnăvi…
Și atunci, ca să nu se întâmple asta, să nu îmi mai fac rău, iar primesc o palmă.. poate mai mare… pe care poate iar o văd sau nu o văd…
Întrebarea care se ridică singură apoi: Și cum ies din cerc? Cum? că nu pot! Am încercat să las seara gândurile la o parte și să mă relaxez și nu îmi iese! Toți ăștia spuneți că e simplu, dar nu e, și vă bănui deja de excrocherie și șarlatanism!
Uneori e simplu, alte ori nu e. Cere ajutorul.
Să vă spun un secret: am decoperit în ultimii 2 ani o nouă categorie de oameni: cei ce lucrează în terapii alternative (mai mult în reiki am eu experiență). Îți dau ăștia o liniște… e un sentiment așa ”de bine”, nedefinit, de relaxare… câteodată te apucă și plânsul! Dar eu un plâns care ușurează, nu din ăla nervos și cu ură cum îl practic acasă cu fața în perină…
Și mulți dintre ei te pot și ghida cumva în gândurile tale… că nu știu cum naiba, parcă văd gândurile omului, parcă știu exact ce te doare mai tare atunci… (păi unii cam știu, pentru că energia gândului pe care o emani tu, ei știu să o primească și să o convertească în cuvinte. Sau știu să îți măsoare aura.).
Mai sunt psihologii terapeuți. Nu înseamnă că ești nebun dacă mergi la psiholog! Înseamnă că ai ajuns într-un punct în care nu mai vezi rezolvarea singur. Pentru că s-au strâns prea multe probleme, pentru că sunt muuult prea grele și ai nevoie de un sprijin. Care să îți spună exact că NU ești nebun, că poți rezolva, și cum anume.
Toți suntem oameni. Toți avem sentimente. Toți avem probleme. Și culmea e că toți avem cam ACELEAȘI probleme (deși ne place nouă să credem că ale noastre sunt mai mari și mai grele). 🙂 Doar că sunt unii care au avut aceleași probleme și le-au rezolvat. Și suntem printre voi…
de Ema Cornoiu
Azi mi-am adus aminte de o întamplare din copilărie. De ce, nu știu. Poate are nevoie cineva de informația asta.
Aveam aproximativ 6 ani și eram la tratament în sanatoriul pentru boli respiratorii de la Govora. Pentru cei care nu știu, era așa ca într-o tabără de 3 săptămâni în care ni se făceau diverse tratamente. Eram din toată țara – 2 locuri pe județ – și de la 4 ani la 17. Serie de fete.
Nu era primul meu an la Govora ci chiar a 3-lea cred. Dar în acel an am nimerit în cameră cu colega mea de la Gorj – evident, și cu o bucureșteancă de vre-o 4 ani jumate, foarte înfiptă și răsfățată.
Cei ce au fost acolo îți amintesc că ce ne omora mai tare era plictisul…
Și din plictis, se țineau mini-spectacole, ne jucam nenumărate jocuri și povesteam câte în lună și în stele. De la o vreme, răsfățata cu limbă ascuțită, care ”avea cele mai frumoase haine”, ”avea acasă o păpușă care era mai mare decât ea” și tot restul celorlalte lăudăroșenii tipice copilăriei, a început să mă hărțuiască – din plictis.
Adică cum să mă hărțuiască eu fiind mai mare ca ea? Uite așa bine, pentru că eram tăcută printre străini și pentru că nu știam cum să reacționez violenței de limbaj. Mă uitam la ea și începeam să plâng și atât. Și îmi era rușine …
Și într-o zi, a fost apogeul: a fost făcut anunț pe etaj, că la camera… x, la ora y, va avea loc mare spectacol mare! La care am fost invitată și eu, normal… Au venit câteva fete din camerele vecine, dar nu multe. Și … spectacolul am fost eu. Pentru că fetița respectivă a început un discurs gen ”luuumeeee, luuumeee ia priviți aici! ce astea sunt haine? mai bine să îi punem o pătură pe spate să nu se mai vadă! eu nu mai vreau să stau în cameră cu ea pentru că nu și-a adus păpuși – eu cred că nici nu are…” și tot așa, până chiar a aruncat și cu o perină în mine.
Iar eu? Păi eu stăteam și eram efectiv blocată și plângeam pentru că nu înțelegeam ce îi făcusem… Și îmi era rușine că nu am haine noi și… etc…
Până când uneia din fetele mai mari cred că i s-a făcut milă de mine și m-a întrebat: ”Da tu de ce taci? De ce nu îi spui nimic? Nu vezi că de aia te chinuie, pentru că se simte stăpână peste tine căci știe că nu vei reacționa nicicum?”
Sinceră să fiu m-am uitat la acea fată mai mare și… nu îmi venea să cred… adică ai voie să faci așa ceva? Ai voie să răspunzi și tu când te … ceartă cineva?
M-am uitat la aia mică și mi-am șters lacrimile. M-am ridicat de pe patul pe care stăteam cu pătura în cârcă și am dat-o jos de pe umeri. Eram totuși cu un cap mai înalta, chiar dacă eram slabă ca un mâț. I-am spus să înceteze cu toate acele vorbe, că dacă nu o să cer eu asistentelor să o mute din cameră, dar o să spun și de ce. Și am ieșit din cameră.
Atât.
Totul s-a încheiat atunci și acolo.
Cred că de atunci am început să fiu atentă la cuvinte. De atunci mi-am susținut punctul de vedere – când am consierat că nu e adevărat ce mi se pune în cârcă. Chiar și în fața maică-mii care zicea mai apoi că sunt obraznică și că nu o scoate cu mine la capăt, că am gura mare (te pupic tare și mi-e dor de tine) și că nu o scoate la capăt cu mine că am prea multe argumente :))))))).
De atunci privesc oamenii în ochi până când aflu de fapt ce vor să îmi spună. De atunci vorbesc tare și răspicat.
Învățați-vă copiii să se apere.
Așa cum scriam în Episodul 1, ”Degeaba îndopăm trupul cu medicamente dacă sufletul ne e chinuit de ne-iertare. Trupul se reface pe moment, dar se va îmbolnăvi în alt loc, pentru că vibrația scăzută a ne-iertării și urii va ataca alte organe slăbite.”
Din cauza aceasta terapiile de tratament prin energie nu PROMIT vindecarea. Pentru că lupta trebuie data și din exterior dar și din interior.
Din exterior vine tratamentul medicamentos și cel cu energie pentru organism. Dacă din interior nu vine decât otravă, vindecarea va fi doar de moment.
Cum otravă? Doamna Mirela Melencu are un exemplu foarte bun: când ne sperie un câine, avem instantaneu o senzație că ceva s-a strâns în noi, s-a făcut mic de tot, transpirăm imediat iar transpirația este urât mirositoare. FRICA a produs reacții chimice în corp, a produs substanțe care dau senzații foarte neplăcute. La fel produce ura, la fel ne-iertarea la fel orice sentiment și gând negativ.
Dacă tăiem sursa otrăvurilor din noi, corpul se va reface, boala va dispărea.
De Ema Cornoiu
CUM SĂ ÎL IERT PE DUMNEZEU: ți s-a întâmplat o nenorocire, ceva nedrept și te-ai certat cu Dumnezeu. Nu meritai să ți se întâmple tocmai ție chestia asta, a fost o mare porcărie, ia să mă lase Dumnezeu în pace, cum, dacă el e bun… cum a lăsat să mi se întâmple asta?
Aici intervine iar orgoliul. Păi tocmai pe mine…! Nu vreau!
Dar tot ce trebuie să înțelegi e că situația respectivă a fost o lecție. Poate trebuia să înveți să vorbești și să te aperi, nu să stai umil în fața șefului. Poate trebuia să îți păstrezi capul limpede și să organizezi acea înmormântare, pentru că alții nu mai erau în stare. Poate trebuia să vezi că pur și simplu alte lucruri sunt importante în viață decât lănțișorul de aur care ți-a fost furat.
Sunt lecții iar noi ne încăpățânăm ca niște copii în fața părintelui care ne pune la făcut teme în loc să ne lase să ne jucăm. Și considerăm că Dumnezeu are ceva personal cu noi. Dar El ne vrea doar binele.
Am fost supărată pe Dumnezeu ani de zile. Pot spune exact câți, dar nu are relevanță. Lecția mea a fost să mă descurc singură, să am curaj, să spun NU, să devin autonomă, să mă călesc. Și să învăț să iert și să iubesc necondiționat (asta mai încoace). Am făcut-o (și poate mai am de făcut) dar stau acum și mă gândesc: ce mult mai ușor mi-ar fi fost dacă aveam sufletul ușor. Dacă nu eram încrâncenată, dacă nu simțeam că totul mă lovește și mă aruncă prin viață ca pe o frunză în vânt. Mai mult mă lovea orgoliul din mine. Și am ceva orgoliu! 
🙂)))))))))))) (bine, la partea asta recunosc că mai am de lucru și poate că mult. Dar mă străduiesc).
Uite vezi, acum vine și un alt răspuns la o altă întrebare. Pentru că sunt persoane care citesc cărți de dezvoltare personală sau filosofie de viață și au senzația că le scapă ceva, că autorul nu spune tot, nu dă exemple concrete, cum a făcut, cum a gândit exact atunci, ca să știe și ele cum să facă la rândul lor.
Știți de ce nu spune exact tot? Pentru că sunt lucruri mult prea personale. Și pentru că trebuie ca fiecare să fie liber și să găsească soluția care îi face LUI bine.
De Ema Cornoiu
Mai este iertarea de sine. Cum mă iert pe mine pentru ce am făcut (sau nu am făcut)? Cum scap de vinovăție?
Păi stau și mă gândesc: am vrut să fac lucrul ăla așa? Am vrut să provoace bine sau rău?
Dacă am vrut să fac bine și nu a ieșit așa bine înseamnă că atât am putut să fac atunci. Nu am știut și putut mai mult.
Dacă am senzația că puteam face mai mult, că puteam interveni și de ce nu am făcut-o… Nu puteam. Crezi că puteai să oprești certurile dintre ai tăi când erai copil? Nu, nu puteai. Că puteai să oprești mașina care ți-a călcat câinele? Nici atât.
Iar când ai acționat și nu a fost suficient de mult (ți se pare ție acum că nu a fost de-ajuns) nu trebuie să te facă să gândești că ”Dacă… făceam nu știu ce, atunci sigur acum era perfect”. Nu există ”dacă”. Poate am mai spus asta. Prezentul este așa cum este. Trecutul a fost așa cum a fost.
Nu poți schimba trecutul prin faptul că te învinovățești. Nu ai observat? În schimb poți să îți faci prezentul negru prin astfel de gânduri. Măcar prezentul fă-l frumos!
Și o să te rog să faci exercițiul cu zâmbitul în oglindă – este printre primele postări ale mele pe pagina de facebook Projecting High Energy– și să te ierți și să te iubești.
Mai există o capcană: ”Păi dacă aș fi iar atunci, cu mintea de azi… ce aș mai face eu!”. Poate că așa e. Poate că am face. Dar deocamdată e imposibil să ne întoarcem fizic în timp. Și atunci, această propoziție rămâne doar un exercițiu de imaginație.
Hai să ne concentrăm pe prezent. Și să rămânem vigilenți. Și dacă ni se mai repeta acea situație în care am face altfel, chiar să facem altfel!
Projecting High Energy 