ÎNVĂȚAȚI-VĂ COPIII SĂ SE APERE

Azi mi-am adus aminte de o întamplare din copilărie. De ce, nu știu. Poate are nevoie cineva de informația asta.

Aveam aproximativ 6 ani și eram la tratament în sanatoriul pentru boli respiratorii de la Govora. Pentru cei care nu știu, era așa ca într-o tabără de 3 săptămâni în care ni se făceau diverse tratamente. Eram din toată țara – 2 locuri pe județ – și de la 4 ani la 17. Serie de fete.

Nu era primul meu an la Govora ci chiar a 3-lea cred. Dar în acel an am nimerit în cameră cu colega mea de la Gorj – evident, și cu o bucureșteancă de vre-o 4 ani jumate, foarte înfiptă și răsfățată.

Cei ce au fost acolo îți amintesc că ce ne omora mai tare era plictisul…

Și din plictis, se țineau mini-spectacole, ne jucam nenumărate jocuri și povesteam câte în lună și în stele. De la o vreme, răsfățata cu limbă ascuțită, care ”avea cele mai frumoase haine”, ”avea acasă o păpușă care era mai mare decât ea” și tot restul celorlalte lăudăroșenii tipice copilăriei, a început să mă hărțuiască – din plictis.

Adică cum să mă hărțuiască eu fiind mai mare ca ea? Uite așa bine, pentru că eram tăcută printre străini și pentru că nu știam cum să reacționez violenței de limbaj.  Mă uitam la ea și începeam să plâng și atât. Și îmi era rușine …

Și într-o zi, a fost apogeul: a fost făcut anunț pe etaj, că la camera… x, la ora y, va avea loc mare spectacol mare! La care am fost invitată și eu, normal… Au venit câteva fete din camerele vecine, dar nu multe. Și … spectacolul am fost eu. Pentru că fetița respectivă a început un discurs gen ”luuumeeee, luuumeee ia priviți aici! ce astea sunt haine? mai bine să îi punem o pătură pe spate să nu se mai vadă! eu nu mai vreau să stau în cameră cu ea pentru că nu și-a adus păpuși – eu cred că nici nu are…” și tot așa, până chiar a aruncat și cu o perină în mine.

Iar eu? Păi eu stăteam și eram efectiv blocată și plângeam pentru că nu înțelegeam ce îi făcusem… Și îmi era rușine că nu am haine noi și… etc…

Până când uneia din fetele mai mari cred că i s-a făcut milă de mine și m-a întrebat: ”Da tu de ce taci? De ce nu îi spui nimic? Nu vezi că de aia te chinuie, pentru că se simte stăpână peste tine căci știe că nu vei reacționa nicicum?”

Sinceră să fiu m-am uitat la acea fată mai mare și… nu îmi venea să cred… adică ai voie să faci așa ceva? Ai voie să răspunzi și tu când te … ceartă cineva?

M-am uitat la aia mică și mi-am șters lacrimile. M-am ridicat de pe patul pe care stăteam cu pătura în cârcă și am dat-o jos de pe umeri. Eram totuși cu un cap mai înalta, chiar dacă eram slabă ca un mâț. I-am spus să înceteze cu toate acele vorbe, că dacă nu o să cer eu asistentelor să o mute din cameră, dar o să spun și de ce. Și am ieșit din cameră.

Atât.

Totul s-a încheiat atunci și acolo.

Cred că de atunci am început să fiu atentă la cuvinte. De atunci mi-am susținut punctul de vedere – când am consierat că nu e adevărat ce mi se pune în cârcă. Chiar și în fața maică-mii care zicea mai apoi că sunt obraznică și că nu o scoate cu mine la capăt, că am gura mare (te pupic tare și mi-e dor de tine) și că nu o scoate la capăt cu mine că am prea multe argumente :))))))).

De atunci privesc oamenii în ochi până când aflu de fapt ce vor să îmi spună. De atunci vorbesc tare și răspicat.

Învățați-vă copiii să se apere.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s