Turta

M-am culcușit în fotoliu cu o păturică pe picioare. Se-adună iar norii afară și mă-ndeamnă la visare. Cu ochii închiși, parcă aș fi acasă la Telești. Zâmbesc. Nici nu aș putea face altfel. Mă afund mai tare în fotoliu și parcă o văd pe mama Nonica prin bucătărie. Și e seară și e focul făcut și mama trebăluiește. Tot intră și iese din casă și duce și aduce.

Stau în patul din bucătărie cu tăblii de fier. E acoperit cu un macat frumos, țesut de ea. De sub macat, până aproape în podea, se lasă valurile de spumă alba de dantelă ale cearșafului. Pe perete e un alt macat, mai frumos. La capul patului e aprinsă veioza la care citește tata Trică.

  • Ce faci mamă?
  • Uite mamă, zâsăi că să vă fac o turtă.

Turtă! Deliciu absolut al câtorva seri din iarnă și al praznicelor mari, împărătești!

Și intră în casă cu postava de pâine. O potrivește pe două taburete și apoi aduce sacul cu făină de porumb.

Mai bagă pe foc niște lemne luuungi, aproape cât soba.

  • Da de ce sunt lemnele ăștea așa lungi mamă?
  • Ca să ajungă focul pe vatră mamă.
  • Ce e aia vatră? Și unde e?
  • În fundul sobei. Las că-ț arăt mai încolo!

Bagă sita în sacul cu făină de porumb și o scoate de acolo jumătate plină. Și începe să cearnă. O lovește ușor între podurile palmelor. Și făina se ninge frumos și dansează așezându-se în straturi fine și mirosind a dulce. Palmele mari și bătătorite bat sita și zgomotul lor și dansul făinii parcă sunt hipnotice.

Golește sita de resturi și începe iar.

  • Dă și mie mamă, să cern și eu!
  • Hai mamă că nu am timp…! Altă data!
  • Haaai mamă, te rog!

Iau sita din mîinile ei mari și cu vene proeminente și încep se o legăn. O legăn cu tot corpul, mă mișc de la stânga la dreapta deasupra postăvii dar făina nu vrea să curgă, nici nu se clinteșe în sită.

  • Nu așa mamă, râde mama și îmi acoperă mâinile cu ale ei. Uite-așa! Și-ncepe iar să bată marginile sitei. Și simt coregrafia subtilă în degete și palme, în brațe. Echilibrul dintre forță și dans. Și dulcele făinii.
  • Gata fată. Adu-mi vătraiul de după ușă.

Mă reped să scot vătraiul mare din fier forjat dintre uși. Ține ușa deschisă spre camera din mijloc, să intre și acolo căldura. Vătraiul e mai înalt ca mine și greu că abia îl car. Mama îl ia cu o mână și umblă la foc. Stau în spatele ei ca să văd în sobă. Unde e vatra aia? Că în sobă nu e decât focul.

Apoi începe să pună din făină în cratița cu apă care fierbea deja pe plită. Și să o mestece cu mestecăul.

  • Păi mamă, mămăligă faci? Că nu îmi place mămăligaaaaa!
  • Nu mamă, ai răbdare.

Face o groapă în mijlocul făinii din postavă și apoi toarnă din cratiță cirul subțire și fiert. Și începe să mestece vârtos cu mestecăul, aducând făina uscată de pe margini tocmai în mijlocul cirului, în brațe spiralate și galbene ca aurul. Și se ridică aburul din postavă așa frumos, și turta începe să se îngroașe și să devină ca niște bulgări sfărâmicioși de pământ primăvara. Mama lasă mestecăul și adună bulgărașii într-o bilă mare. Se mișcă repede, cu  mișcări scurte și precise că arde rău și mai zice din când în când un “ărși”. și-o plămădește.

  • Dă mamă cărpătoru ăla, îmi zice bunica și îmi arată la o lopată mare din lemn.
  • Ce crăpător, că nu-i crăpat, râd eu și îi dau lopata.

Mama râde și ea și nu mă corectează.

  • Hai să vezi vatra. Treci lângă gura sobei.

Iar ia vătraiul ăla mare doar într-o mână și impinge focul în fundul sobei. Mai lasă ceva jăregai și în față.

– Vezi, acolo-i vatra, între focuri.

Și apoi se întoarce la turta frumoasă, care aștepta cuminte și aburindă să intre în foc. Ia un pumn de făină de grâu și o presară pe ea. Apoi pune apă rece în pumn și spoiește făina alba pe turtă. Cu primele trei degete de la mâna dreaptă lasă niște adâncituri micuțe pe turtă, ca niște frunze de trifoi. Îmi spune că sunt flori ca să fie turta frumoasă. Râd cu gura până la urechi – cum să fie frumoasă …? –  și tot fac ture de la gura sobei la turtă.

  • Stăi mereu fetico să nu te arzi, râde mama care nu mai are loc de mine prin bucătărie.

Și apoi ia cărpătorul și oricât cotilesc, nu văd de ea cum o bagă în sobă și o lasă pe vatră la copt.

Mă urc în pat lângă tata Trică și mă pun cu capul lângă el pe perină să văd ce citește. Nu știu să citesc dar mă uit și eu.

  • Ce vrei Milie?
  • Tată, hai să cântăm!
  • Da mai știi cântecele?
  • Ăla cu cucul!
  • Stai să dau tonul: S-a dus cucul de-pe aici/ Și și-a lăsat puii mici/ măi dorule…

Tata respiră greu, are astm, dar are o voce caldă și legănată și mie îmi plac cântecele astea pe care le cânta el cu copiii la școală și pe care nu le mai cântă nimeni altcineva…

  • Și ăla cu popa, cu popa!
  • Numai poopă/ numai popă să tot fii… Râd de cuvintele cântecului și cânt și eu și nu țin ritmul…
  • Gata fată, că obisii.

Mă întind în pat lângă el și mă uit la modelele de pe macat. Flori mari și frunze făcute din pătrățele de lână albastră. Mandale dacice…

  • Scoală-te fată că e gata turta și îi mănânc eu toate colțurile, strigă soră-mea mai mare la mine râzând.

Mă ridic parcă în vis și îi văd la masă. Tăticul a luat cuțitul mare și lama lui ronțăie din coaja turții aurii. Miroase a praznic și a pace. Mămica și soră-mea pun pe masă.

Și mâncăm toți cu poftă turta închinată de mama Nonica, închinată spre tihna cășii înalte cu pridvor și a familiei noastre de șase.

De Ema Cornoiu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s